Se dezbate adesea și în tonalități dintre cele mai accentuate tema învățământului, în general, și a educației. Sunt propuse reforme, practici, se propun planuri elaborate, toate având ca numitor comun întocmai acest factor formativ, educațional, care – ar fi indicat cum este, de altfel, și firesc – să devină o coordonată principală în viața fiecăruia dintre noi. Educația nu este un concept static, imuabil. Educația reprezintă, în primul rând, un drept – dreptul fiecărei persoane la educație, dreptul la formare profesională, dreptul la formare continuă.

Altminteri, trecând dincolo de paradigme, propuneri, dezbateri și dialoguri nesfârșite care mai mult derutează decât să rezolve și să atingă, într-adevăr, fondul problemei – până la urmă, care să fie problema? Generic vorbind, într-adevăr, toate discuțiile se înscriu în acest univers care devine, de la an la an, din ce în ce mai complex: educația. Dar cum rămâne cu școala? Cum rămâne cu cei care iau parte în mod real, efectiv la tot ceea ce îi unește în acest demers? Fiindcă, teoretic, suntem cu toții de-acord că avem nevoie de o schimbare, avem nevoie de noi modele, noi perspective prin care să putem conduce firul dialogului. Dar cum rămâne, vorba aceea, cu practica? Și, în fond, către ce tindem? Dacă privim imparțial școala ca pe o altă instituție cu care fiecare persoană se vede nevoită să păstreze contactul într-o anumită perioadă determinată, dacă privim dintr-un ungher care nu ne afectează cu absolut nimic, adoptând o postură de tipul simplului spectator, da, teorii și propuneri se pot găsi oricând.

Să vedem însă la nivel practic ce se întâmplă. Să mărim puțin unghiul din care privim și ne raportăm la această situație. Ce înseamnă o școală? Avem, deja, un reper sau, dacă vreți, un ideal: o școală este, în primul rând, o comunitate. O comunitate formată din elevi, părinți și profesori. În al doilea rând, această comunitate – în virtutea statutului dobândit – este dinamică, necesită interacțiune continuă, dialog, un orizont de referință constant și o sursă de inspirație atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari. „Mă duc la școală pentru că trebuie” – deja povara supunerii și ascultării docile capătă contur în gândurile și atitudinea elevilor. Am fost – fiecare dintre noi – elevi, cândva. Poate această experiență datează recent sau poate sunt ani în urmă de când am finalizat-o. Ne amintim că am parcurs-o cu entuziasm sau ne amintim că abia așteptam clipa când se vor auzi sunetele ultimului clopoțel doar ca să ne grăbim spre porțile școlii pentru ultima dată.

Este vorba, aici, în primul rând despre atmosfera care se creează în mai sus menționata interacțiune. Gradul de implicare, de onestitate, de responsabilizare a fiecărei părți de a putea păstra tactul într-o rigoare care să nu sufoce, ci, dimpotrivă, să încurajeze mijloacele de expresie și o atitudine constructivă. Există modele pentru așa ceva? Sau se învață din mers, improvizând?

Să mai încercăm încă o definiție a școlii: „școală pentru viață”. Ce ar trebui să însemne? Avem noțiunea de comunitate, am căzut de-acord că o comunitate este dinamică, interactivă și comportă trei elemente clare care interacționează într-un mod ce trebuie să păstreze în permanență acest deziderat al formării. Prin extensie, când ne gândim la viață, ne gândim la anumite axiome: adaptabilitate, creativitate și responsabilitate. Ne gândim, de asemenea, la încredere. Încrederea reciprocă, constantă și palpabilă în fiecare moment. Tot această modelare trebuie să se petreacă pe teritoriul încrederii. Apoi modelul creat trebuie să capete viață, suflu. Valorile sunt cele care dau viață și direcție oricărui demers. Și curajul, bineînțeles.

Curajul de a oferi mai departe. Curajul de a-i determina pe elevi să descopere fix acele domenii în care simt că pot să își dezvolte cu desăvârșire potențialul, personalitatea – în deplinătatea tuturor elementelor care o compun: intelectuale, creative, morale, profesionale. Curajul de a coopera cu cei din jur, cu cei care îndeamnă și inspiră un mod de viață armonios. Învățăm de la viață în permanență. Învățăm într-un ritm dinamic, imprevizibil, adesea surprinzător. Învățăm, până la urmă, lecția încrederii – încrederea în sine, încrederea în ceilalți. Și prin încredere, colaborare, integritate și experiență, putem contribui la crearea unui model care să inspire și să încurajeze suflul unei întregi comunități.

Pe data de 14 mai, când celebrăm 38 de ani de când un român a atins cosmosul (14 mai 1981), domnul cosmonaut dr. ing. Dumitru Prunariu alături de reprezentanți ai vieții academice, jurnaliști, antreprenori, mentori ai LTN și ceilalți membri ai Consiliului Științific al LTN, ne-au fost alături la Lansarea Modelului LTN – Școală pentru viață. Le mulțumim tuturor pentru prezență la acest eveniment, dar mai mult decât atât, pentru contribuția domniilor lor la crearea și implementarea unui model pe care noi îl considerăm unic în România, funcțional și necesar generațiilor de elevi care învață în această școală.