Cred că ar fi cuvenit să împărtășesc un lucru pe care foarte puține persoane îl știu despre mine. În urmă cu aproape patru ani, când m-am prezentat pentru un interviu la Liceul Teoretic Național, eram profesor titular în învățământ de 23 de ani, aveam gradul didactic I și o solidă experiență didactică în învățământul primar și cel gimnazial, completată cu aproape 10 ani de activitate ca inspector de specialitate în cadrul Ministerului Educației Naționale.

Titularizarea pe care am obținut-o de curând este pentru mine, de fapt, a doua mea titularizare. Pe prima am luat-o la vârsta de 20 de ani, imediat după absolvirea Liceului Pedagogic din Caransebeș, o școală care și-a pus amprenta definitorie asupra viitoarei mele profesii.
În anul 2017 am decis să părăsesc sistemul public de învățământ și să mă îndrept către sistemul de învățământ privat, sperând că acolo voi găsi modernizarea metodelor și mijloacelor de învățământ pe care o tot așteptam 20 de ani. Am susținut interviul de angajare cu directorul și fondatorul acestei prestigioase instituții de învățământ. Nu a fost nevoie de un examen scris, am fost acceptată în baza interviului și a CV-ului meu. Am putut prezuma că doamna director Silvia Moraru cunoscuse și evaluase sute de cadre didactice în toată experiența sa, știind că a condus cu ani în urmă un liceu important din București pe care lumea obișnuia să îi numească fabrică de olimpici. M-am simțit foarte mândră și bucuroasă în același timp că experiența și calitățile mele au convins un asemenea manager să mă ia în echipa sa.

Primul lucru pe care l-am făcut după angajarea la LTN a fost să depun la Inspectoratul Școlar Județean cererea de renunțare la titularizarea în învățământ. Nu am cerut sfatul nimănui, nici măcar al doamnei director Moraru și poate că ar fi trebuit să o fac. M-am gândit atunci că titularizarea nu îmi mai este de folos, fiindcă urma să lucrez la un angajator privat. Eram convinsă că o școală privată nu are nevoie de titulari, ci de profesori calificați cu experiență care să lucreze cu pasiune, în interesul elevilor. Gestul de a fi renunțat la titularizare a avut, pentru mine, semnificația unui manifest împotriva tuturor neajunsurilor și limitărilor de care suferă sistemul public de învățământ.

Nu a durat mult până când am aflat că Liceul Teoretic Național, noul meu angajator, trecea prin procesul de acreditare pentru nivelul de învățământ primar și că una dintre condițiile pentru obținerea acreditării era să aibă profesori titulari în procent de minimum 50%. Mi-am dat seama că nu pot să-mi ajut școala din această perspectivă, pentru că tocmai renunțasem la propria mea titularizare. Nu am luat în calcul nici să susțin din nou examenul de titularizare, considerând că ar fi fost chiar absurd, ar fi însemnat să încalc o promisiune pe care mi-o făcusem mie însămi.

Au mai urmat și alte neajunsuri pe care mi le-a pricinuit renunțarea la titularizare: nu am putut beneficia de contract de muncă pe perioadă nedeterminată, iar numărul zilelor de concediu era cel pentru profesori suplinitori. A fost și mai dureros să descopăr că, pentru prima dată în toată cariera mea didactică de peste 23 de ani, eram încadrată profesor suplinitor, chiar dacă avem gradul didactic I, chiar dacă sunt calificată pentru activitatea pe care o desfășuram, chiar dacă lucram într-o școală privată și obținusem postul de profesor în urma unui interviu.

Am reflectat mult la toată această situație și explicația pe care am găsit-o a fost aceea că statul român continuă să îngrădească prin toate mijloacele posibile autonomia școlilor private. Încă mai cred și acum că este nefiresc să ceri unei școli private să aibă titulari și să condiționezi acreditarea ei de acest considerent. Am și câteva argumente.

Angajatorul privat este primul interesat să aibă profesori cu cea mai bună pregătire, fiindcă îi plătește și fiindcă este răspunzător pentru calitatea serviciilor educaționale pe care și-a asumat să le ofere părinților plătitori de taxe școlare. Dacă angajatorul privat dorește să dea un examen scris viitorului angajat, poate organiza acest lucru oricând, fără să fie nevoie să apeleze la organisme externe care să valideze examenul. Statutul de titular al profesorilor nu îl ajută în alt mod pe angajatorul școală privată, decât în raport cu organisme externe precum ARACIP, de la care așteaptă periodic reconfirmarea calității, când, în fapt, cei care confirmă zi de zi calitatea serviciilor educaționale sunt elevii și părinților plătitori ai taxei școlare.

În vara anului trecut mi s-a propus funcția de director adjunct în Liceul Teoretic Național. Am descoperit încă o surpriză pe care mi-o rezervase renunțarea la titularizare: chiar și la școlile private, ocuparea funcției de director este condiționată de obținerea statutului de titular. De acum nu puteam nici avansa în carieră.

Din toamnă și până în decembrie am tot cântărit posibilitatea de a da din nou examenul de titularizare. Mi-am găsit motive suficiente pentru a-l susține: școala trece din nou printr-un proces de acreditare și își numără iar titularii, iar eu îmi doresc să poată conta și pe mine. M-am întrebat dacă un nou examen de titularizare, la o distanță de 26 de ani, mi-ar putea aduce o notă mai mare în comparație cu nota 9,20 pe care am obținut-o în anul 1994, când am absolvit liceul, dacă experiența practică acumulată ar putea face diferența și dacă mai stăpânesc îndeajuns de bine bagajul teoretic de cunoștințe.

Așa se face că în luna ianuarie 2021 am obținut pentru a doua oară titularizarea, de data aceasta cu nota 10. Este de așteptat că m-am simțit și mândră, însă tot nu pot să mă împac cu gândul că a fost nevoie de această reconfirmare. Planurile mele de viitor acum sunt să susțin mai departe proiectul educațional al Liceului Teoretic Național și să dăruiesc toată experiența pe care am reușit să o adun elevilor mei care sunt norocoși să învețe în acest liceu. Cred că este important să transmit experiența mea și altor profesori, de aceea desfășor, în prezent, și activități de formator pentru cadre didactice în domeniul utilizării TIC în procesul didactic. Împărtășind experiența mea profesorilor de la școlile publice, fie că sunt ele din mediul urban ori rural, simt că pot face ceva și pentru elevii care nu au posibilitatea să învețe la o școală privată, simt că pot contribui la reforma educațională, nu de la nivel decizional, ci la „firul ierbii”, așa cum o spune atât de inspirat un expert în educație pe care am avut bucuria să îl cunosc.