România și întreaga lume traversează o perioadă  în care viața educativă, culturală, economică, socială și politică deopotrivă se confruntă cu o situație deosebită. La fel ca și în restul instituțiilor de învățământ preuniversitar din România, și activitatea Liceului Teoretic Național a fost suspendată începând cu data de 11 martie, ca urmare a pandemiei de coronavirus. Aceasta înseamnă că elevii și profesorii nu mai sunt prezenți în campusul școlii noastre.

Aceasta era atmosfera din 18 martie 2020. Ceea ce avea să urmeze nu a luat însă LTN prin surprindere, profesorii noștri înțelegând încă de acum patru ani că adaptarea la lumea digitală este esențială și că doar așa putem să le vorbim elevilor pe limba lor. 

Dar iată că, după un an în care activitatea educațională în școala noastră s-a mutat în totalitate în mediul online, ziua de 2 martie 2021 ne găsea în plin melanj între învățământul față în față, online și hibrid. 

Iată-ne acum, la un an de la prima decizie de intrare în stare de urgență a țării noastre, din nou în activitate, din nou la școală, din nou față în față, însă, ce e drept, în format restrâns, Bucureștiul poziționându-se încă în scenariul galben.

Cel mai important este însă că, în ciuda acestor încercări, ne-am revăzut, ne-am zâmbit, chiar dacă doar din priviri și ne-am bucurat din nou de viață, dintr-o perspectivă diferită. 

Sfârșit de martie, 2022.

Într-un  peisaj aproape apocaliptic, cu muzică în căști și soarele care luminează fiecare colțișor al biroului, decid să pun pe foaie câteva cuvinte. Nu e tocmai un lucru la care mă pricep – să scriu – însă acum pare firesc. Poate părea o coincidență că aceste rânduri le succed pe cele scrise în urmă cu un an și încă unul, în aceeași perioadă, sau poate e doar melancolia unui nou început. Nu aș ști să spun.

Doi ani au trecut ca prin vis. Dacă până de curând respectarea regulilor de igienă, a distanțării sociale și purtarea măștii, noul accesoriu vestimentar „de bază”, erau esențiale în lupta cu SARS-CoV 2, astăzi putem renunța la toate.

Însă… atunci când credeam că totul va reveni la normal, viața își dovedește, din nou, imprevizibilitatea.

24 februarie 2022. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Rusia invadează Ucraina. 

Acesta era titlul prezent pe toate canalele TV și publicațiile online de știri, social media sau aplicații de comunicare. 

În plină sărbătoare de „Dragobete”, o nouă teamă ne străpunge arterele: teama că noi am putea urma!. Cu figuri înmărmurite și glasuri tremurătoare privim către ecranele albe care prezintă doar orori – orașe atacate, victime umane, refugiați, refugiați, refugiați. Un imens val de ucraineni se refugiază în România. 

Sentimentul de neputință apare în fiecare dintre noi, care încercăm să ajutăm, așa cum putem, aceste persoane în pielea cărora sperăm să nu ajungem. Același lucru l-au făcut și elevii noștri care, sub principiul „Împreună Reușim!”, adaptat de această dată unei noi situații-limită, s-au mobilizat și s-au alăturat inițiativelor multor români de a acorda sprijin refugiaților din Ucraina. Cu ajutorul colegilor, familiilor și cadrelor didactice s-au donat către punctele de colectare produse de igienă, măști chirurgicale, prosoape și pături călduroase, alimente neperisabile și orice alte lucruri s-au considerat a fi de ajutor pentru cei aflați acum la nevoie.

Faptele vorbesc de la sine. În mod clar și vizibil, pandemia a readus la lumină instinctele de bază, primare, precum și nenumărate temeri legate de existența unei zile de mâine. Semnalul dat în urmă cu doi ani privind închiderea școlilor a avut consecințe psihologice majore atât pentru elevi, cât și pentru întreaga societate. Acum suntem puși în situația de a resimți din nou teama – teama de boală, de moarte, ori de a nu fi în locul lor, cei pare îi vedem la televizor.

Mulți dintre noi ne-am dovedit mai slabi în lupta cu acest virus perfid. Acum, ne așteaptă o nouă provocare: lupta cu nesiguranța. Dincolo de ceea ce se întâmplă dincolo de granițe, noi avem însă de purtat propriul război. 

Într-un tumult de știri și informații false, ne întrebăm dacă într-adevăr asta este realitatea sau e doar un scenariu.

Cum va fi ziua de mâine? Privind în jur, stau și mă gândesc: „Aș vrea să fiu ca primăvara – puternică, să depășesc griji, pandemii și războaie, iar pe unde trec să înflorească florile și păsările să-și cânte trilul! Aș vrea să fie pace!”.

În final, doresc să menționez că acest articol nu este unul de poziție, politic ori social. Însumează doar propriile gânduri, sentimente, opinii și efecte ale stării de neliniște de la granița țării noastre. 

Descoperă istoria celor 3 primăveri petrecute la LTN, completând povestirea cu titlurile de mai jos:

În București au înflorit magnoliile! – 18.03.2020

Din nou primăvară – 02.03.2021